Home / Noutati / Ecourile „VERII LUDUSENE” nu s-au stins inca !!! PIRATII DIN LUDUS – BLESTEMUL PERLEI GRI !!!

Ecourile „VERII LUDUSENE” nu s-au stins inca !!! PIRATII DIN LUDUS – BLESTEMUL PERLEI GRI !!!

 

1186095_534488399938736_419225321_n

 

 

La o saptamana de la incheierea manifestarii „Vara Luduseana” primim la redactie un articol pe care il reproducem integral. Apartine castigatoarei concursului „TREASURE HUNT – VANATOAREA DE COMORI”. Multumim Ana Gherman, multumim „Vara Luduseana” ! O sa ne lipsiti !

 

 

1184974_534488616605381_1526461603_n

 

 

PIRATII DIN LUDUS – BLESTEMUL PERLEI GRI

 

E 2 septembrie 2013. Viata de pirat s-a incheiat joi. Era cazul sa fac ordine si disciplina in atelierul de creatie si pipa din Tara Lalelelor, fosta Fabrica de Ciocolata. Pe un birou zac doua PETuri de jumatate – unul ud, turtit, altul plin de pamant. Inauntru au fiecare cate un indiciu. Langa, mai zac inca doua „indiciuri”. Pe celalalt birou zace ultimul indiciu al concursului, si cel mai lung. Ii tine compania cel mai mic dintre ele.

 

 

1174880_534418316612411_1881361495_n

 

 

999752_534418136612429_373014872_n

 

 

Totul a inceput in urma cu mai bine de doua saptamani. Decizia de a deveni pirat a fost luata fara prea mult stat pe ganduri. Eram in trenul Sibiu – Targu Mures, veneam spre casa, dupa o tura de munte si scaldat in raul rece, insotita de o tuse magareasca pe care inca o mai am (Ovidiu, poti dormi linistit, nu de la umblatul prin ploaia din ultimele doua zile mi se trage!). Ce-i drept, m-a tras pestisoru’ de aur de maneca, sa ma inscriu. Si pentru ca am castigat cate ceva la toate concursurile la care mi-a sugerat el sa ma inscriu, am zis ca deja-i mit si traditie demonstrata stiintific, asa ca n-o sa pierd ocazia.

 

 

1045054_534402029947373_1306399872_n

 

 

1185263_534403146613928_282563407_n

 

 

Primele doua zile de cautat comori au fost atat de scurte (undeva la maxim o ora), incat nici n-am apucat sa ma dezmeticesc. Ce naiba caut eu aici? Un roi de pusti (la inceput am fost peste 20; am ramas, in ultima zi, cinci) alergau dupa urmatorul obiectiv, ori pedalau furiosi si iuti. Eu si pustii. De fapt, primele zile au fost tot o alergatura. Apoi decisesem, de comun acord, ca nu mai avem voie cu bicicletele. Cineva m-a intrebat de ce tot amintesc de alergat, ca eu n-am alergat. Eu o sa-i raspund ca nu m-a vazut! 🙂 Iar dupa interzicerea bicicletelor, ori a oricarui alt mijloc de transport, au fost zile in care cautarea a tinut pana la opt ore, sau chiar mai mult (cea in care a expirat timpul concursului, si nimeni n-a fost in stare sa zica „stop joc!”, noi invartindu-ne in jurul cozii singurului elefant din oras).

 

 

1239669_534403749947201_1244125078_n

 

 

1185412_534403386613904_149717749_n

 

 

Toata alergatura asta a fost pentru mine o adevarata provocare. Cel mai greu mi-a fost sa nu renunt. Tinand cont ca am pornit fara gaduri la „perla gri”, mi-a fost tare usor sa am ganduri „sinucigase”. Nu putine au fost datile in care mi-am zis ca nu mai are rost. De ce sa tot umblu ca nebuna de colo-colo? Ma trezeam in fiecare dimineata si bateam orasul in lung si-n lat. Treceam prin fata faimoasei terase de pe bulevard, de cinci-sase ori pe zi, timp in care aceiasi oameni stateau la o apa plata cu lamaie, savurand inca o zi calduroase de vara. Ma gandeam ca parca in orasul asta nimeni nu lucreaza. Terasa aia era mereu plina. Si pana la urma, eu lucram? Eu alergam ca bezmetica dupa cai verzi pe pereti deveniti, in cele din urma, ace in carul cu fan. Intr-o zi, chiar, imi spusese mama ca a inceput sa o intrebe lumea daca mi-am gasit de lucru, vazandu-ma in fiecare dimineata la pas, prin oras, cu rucsacul in spate. Si intr-un fel, da, imi gasisem de lucru. Ca cine nu are de lucru, isi face.

 

 

1234573_534418236612419_666071392_n

 

 

1234165_534418033279106_1495329039_n

 

 

Nu mai luasem satul la pas de cand stateam la bloc si alergam toata ziua ca bezmeticii prin toate cotloanele cartierului. M-am inchis intre cinci pereti apoi (alteori doar patru). Asta se intampla in urma cu vreo cinspe’ ani. Atunci aveam coliba intr-un gard viu, in spatele blocului 9, unde ne jucam cu masinutele. Mai aveam o coliba in tufele unui copac, langa calea ferata, in spatele unor magazine acum inexistente, unde vand oltenii lebenita. Iarna ne faceam coliba-iglu in curtea caminului sau in spatele blocului (pe iarba de langa ceasul si el evaporat, inlocuit de monumentul eroilor, de la Dacia) si ne bombardam cu bulgari. Era o cazemata, mai degraba.

 

 

1235953_534418086612434_1715895160_n

 

 

1239538_534477109939865_1921394230_n

 

 

Desi au aparut, intre timp, trotuare de biscuiti si multe parcari si magazine, in toate zilele astea mi-am dat seama ca satul nu s-a schimbat deloc (poate doar in rau). Batranii continua sa tipe la tineri, la fel ca nenea Borz (sa-i fie tarana usoara!), care ne fugarea cu o bata de fiecare data cand ne strangeam in fata blocului, doar pentru ca au impresia ca stricam tot, ca niste buldozere, prin simpla noastra prezenta. S-a intamplat de doua ori, in timpul concursului, cand ne-au fost plasate indicii in Parcul Seniorilor. Si nu dulci au fost cuvintele ce ne-au fost adresate. De fapt au fost de dulce, cu multa carne!

 

 

1235255_534488486605394_487167573_n

 

 

Despre schimbatul in rau de care aminteam mai sus, nu stiu daca isi au locul aici alte discutii. Dar trist mi-a fost sa vad in ce hal a ajuns padurea „de la cabana” si poteca ce duce spre ea. La fel si foisoarele de sus. Demult, acolo era partia celor mici, care nu aveau voie sa mearga sus, langa stalp, ori pe partia de pe deal. Acum, e doar o ruina. Si asta e doar unul dintre locurile care nu mai e ce-a fost.

 

 

535010_534488559938720_1467017646_n

 

 

Evident, am intalnit si altfel de oameni. Oameni care erau entuziasmati de rascolirea noastra prin toate colturile orasului. N-o sa-mi uit prietenii de langa podul de fier, care ma intrebau, de fiecare data cand treceam pe acolo, daca am gasit „indiciuri” sau „indice”. Ori nenea ospatar de la restaurantul-bar de langa cinematograf. Ori baietii de la spalatoria-vulcanizare, care radeau de fiecare data cand mergeam sa caut printre cauciucuri. Sa nu le uit pe fetele de la Cockteil, care, cu siguranta, au fost cele mai terorizate de cautarile noaste (au fost vreo patru, cinci indicii plasate acolo; in cele din urma, le vizitam cam in fiecare zi, „doar ca sa fim siguri”). Si „tizul lui Ovidiu”, Antonio, care, desi nu a fost obiectivul indiciului „pentru ca singura voastra problema, e clar, sunt eu!”, aproape ca era sa fie un obiectiv, in penultima zi de concurs, asta daca vremea ar fi tinut cu noi.

 

 

1234869_534507386603504_1040292629_n

 

 

In alta zi n-am mai rezistat. Am coborat sub podul de piatra („s-a daramat, a venit apa si l-a luat”), si de acolo, pe niste pietre, chiar langa Mures. M-am descaltat pentru a doua oara de la inceputul vietii de pirat si mi-am bagat picioarele in apa jegoasa, dar numai buna sa ma racoreasca si sa ma faca sa nu-mi bag picioarele in piraterie.

Am zis ca asta a fost a doua „baie”. Prima a fost mai amuzanta. Era prima sambata, a treia zi (dupa scripturi) din concurs. In fata primariei, trei mirese. Unele se pozau, altele isi asteptau randul sa spuna „da”. Ultimul indicu al zilei respective era in fantana din dreapta primariei. Langa fantana, plin de lume. Iar eu, dupa ce am cercetat locul din priviri, cand am dat de sticla ce ascundea ultimul indiciu, m-am descaltat subit si am intrat in fantana arteziana. Dupa un patinaj pe muschii de pe fundul fantanii, am luat indiciul si am sunat sa spun ca „Gata!”. Au mai urmat doua bai, langa podul de fier, in aceeasi apa jegoasa.

 

 

545753_534507336603509_374497077_n

 

 

Sa nu uit de zilele de la primarie! Audienta la domnul primar si, mai ales „Sala Mutilor, cu Masa Tacerii”. Sa nu uit de zambetul pana la urechi al Georgianei, de ciocolata de casa in familie, de „Ana, vezi ca te prinde radarul”, de apa de la robinetul din fata primariei, de chiflele cu susan cele de toate zilele, de „bataia” de la bariera, de toti pustii-pirati, de inghetata in familie, de ploile din ultimele doua zile. Iar voi, nu uitati sa cautati sub capac! Si sa va apucati de rebus, ca nu se stie niciodata! 🙂

 

 

1175292_534490463271863_1869890888_n

 

 

Pe langa adidasii, care nu mi-au facut bataturi la picioare, si Antonio, catelul negru protejat de Vara Luduseana, care mi-a ridicat moralul de multe ori, poate n-am apucat sa le mulutumesc niciodata celor doi creieri care n-au dormit multe nopti, sa le spun cat de tare ii „urasc” (mai ales pe cel cu cioc, dar si pe cutterofil) si ca sunt niste nebuni frumosi. Ca daca n-ar fi fost capetele lor, degeaba picioarele noastre si-ar fi dorit sa capete batauri.

Desi ultima zi de pirat a fost pe 29 august, cand am dezgropat ultima comoara ce avea sa ma duca la „perla gri”, pe 30 august inca asteptam primul indiciu al zilei, iar in aceeasi noapte inca mai cautam „indiciuri”, pe taramul viselor.

Dar acum e „gata. Datele si la sediu!”. De parca totul „a fost doar un vis.” Am reusit sa ma trezesc, intr-un final. Si da, viata de pirat a fost frumoasa! „Ca de poveste”!

PENTRU CONFORMITATE,

ANA GHERMAN

About ((( T ))) Radio Transilvania

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close