Home / Personalitati / Pompei Hãrãsteanu

Pompei Hãrãsteanu

Pompei Hãrãsteanu

 

 

       O carieră de excepţie şi care, paradoxal, a făcut casă bună cu modestia şi discreţia. O longevitate artistică invidiată de mai tinerii colegi în ale cântului. O rară capacitate de înţelegere şi exprimare în mai toate genurile, epocile, stilurile muzicii.

       O viaţă trăită în deplină armonie cu sine şi cu ceilalţi.

    

O personalitate pe cât de puternică, pe atât de caldă, de “normală” şi care a avut un singur cusur în ochii melamanilor: nu a fost (nu este) tenor, ci bas. Dar câtă profunzime în această voce, mai ales atunci când ea este a veşnic tânărului POMPEI HĂRĂŞTEANU.

Prima treaptă ce am urcat-o păşind în universul minunat al muzicii, spre care m-a îndemnat din fragedă vârstă o puternică chemare interioară, căreia i-am dat curs cu toată bucuria şi entuziasmul tinereţii, a fost liceul de muzică din Cluj-Napoca. Locul în care dascali înţelepţi şi răbdători, oameni dăruiţi profesiunii lor, descopereau şi şlefuiau tinere talente, cu migală, cu admirabilă dăruire şi credinţă în sensul social profund al muncii fără a cunoaşte luminile rampei şi compensaţia succesului încununat de aplauze.

 Conservatorul, prima revelţie în plină cunoştinţă de cauză, a posibilităţilor ce le aveam spre a investiga acest mirific, fascinant univers al muzicii ce-şi lărgea mereu zorile în faţa mea pe măsură ce învăţam să-l cunosc, să-1 admir. Desigur, a urmat debutul, şi câţi dintre artişti ar putea să uite vreodată luminile rampei, din seara aceea? Pentru mine hazardul a hotărât ca prima întâlnire cu publicul, debutul meu pe o scenă de operă, să fie departe de casă, la Bonn, în 1968. În 1970 am avut onoarea deosebită a fi primit între membrii primei scene lirice a ţării – Opera Română din Bucureşti, element important în viaţa mea artistică, clipă pe care o visasem, pentru care muncisem, căreia îi dedicasem toată vibraţia talentului meu, atâta cât aveam şi care venea să încununeze eforturile mele, răsplătite până atunci cu câteva încurajabile distincţii: Premiul al II-lea, obţinut la Concursul internaţional de canto “Ferenc Erkel” Budapesta (Ungaria, 1960), tot un premiu al doilea la concursul internaţional de canto de la Hertogenbosch (Olanda, 1964) şi la Festivalul şi concursul internaţional “George Enescu” Bucureşti (România, 1967) şi, în sfârşit, Premiul întâi la Concursul internaţional de canto “Francesco Vinas” Barcelona (Spania, 1968). Era unica mea “agoniseală” spirituală şi artistică.

Am inclus în repertoriul meu creaţii româneşti şi universale, opere, oratorii, lieduri. Voi aminti doar câteva opere în care am cântat în aceşti ani, convins că dând glas muzicii, îmi împlinesc vocaţia, conlucrând, spiritual vorbind, cu oamenii de pe scenă, cu cei din sală, la edificarea acelei lumi mai bune şi mai frumoase, o lume ce se naşte, şi trebuie să se nască întâi în noi – “Dragoste şi jertfă” de C. Trăilescu, “Oedip” de G. Enescu, “Răpirea din Serai” şi “Flautul fermecat” de W.A. Mozart, “Fidelio” de L. van Beethoven, “Cneazul Igor” de A. P. Borodin, “Lakme” de L. Delibes, “Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti, “Povestirile lui Hoffman” de J. Offenbach, “Bărbierul din Sevilia” de G. Rossini, “Turandot” de G. Puccini, “Evgheni Oneghin” de P. I. Tchaikovsky, “Aida”, “Don Carlos”, “Ernani”, “Trubadurul”, “Rigoletto”, “Bal mascat” de G. Verdi, “Olandezul zburător”, “Lohengrin”, “Tannhauser”, “Aurul Rinului”, “Walkyria”, “Siegfried”, “Amurgul zeilor” de R. Wagner, etc.

În ce priveşte repertoriul vocal-simfonic, el cuprinde lucrări de: J. S. Bach, S. Fr. Händel, J. Haydn, W. A. Mozart, L. van Beethoven, A. Dvorak, G. Donizetti, G. Verdi, H. Berlioz…

O mare sărbătoare a inimii mele a fost clipa în care am primit Premiul A.T.M. pentru activitatea de promovare a creaţiei vocale româneşti, acordat între altele, în urma faptului că numai în stagiunea 1982-1983 am interpretat în faţa publicului 117 lucrări din creaţia românească. Abordarea creaţiei româneşti de către un artist român este, după mine, o profesiune de credinţă.

Când s-a pus problema să preiau conducerea Operei Naţionale, primul gând mi-a fost că trebuie să ajut Opera, pentru că eu întotdeauna am considerat-o casa mea. Nu pot spune că a fost un vis al meu să ajung director al Operei Române şi de aceea am pregetat două-trei luni până să accept, dar după ce m-am hotărât am încercat să aduc îmbunătăţiri şi înnoiri în funcţionarea acestei instituţii. Bineînţeles, am multe planuri, de la administraţie la lucrurile pe care şi marele public le vede, de la reorientarea repertorială, a distribuţiilor, deci la aceea a interpretărilor în cele 28 de spectacole pe care le jucam în prezent. Desigur că în această muncă sunt acompaniat de ceilalţi directori ai Operei. Suntem o echipă. Greutăţile însă nu ne ocolesc pentru că în Operă nu se poate face nimic fără disciplină şi sunt oameni care o acceptă greu.

În drum spre Anglia, pentru turneul din 23 septembrie – 5 noiembrio 1996, au fost şi două spectacole la Strasbourg şi Bruxelles, unde s-a cântat “Aida”. Repertoriul turneului a cuprins pe lângă “Aida”, “Flautul fermecat” şi “Norma”. La Londra două din spectacolele cu “Aida” le-am cântat în celebra sală “Albert Horne” cu peste 5.000 de locuri unde în anul 1995 am avut un răsunător succes cu “Nabucco”.

Dintre numeroasele turnee în Austria, Belgia, China, Franţa, Cehoslovacia, R. F. Germania, R. D. Germania, Olanda, Italia, Singapore, U.R.S.S., Anglia, Elveţia, Australia, turnee care au reprezentat tot atâtea succese de prestigiu, îmi rămâne viu în amintire anul 1985, şi anume, “Zilele muzicii europene”, organizate la Berlin, la care au participat mari personalităţi artistice din întreaga lume, manifestare în cadrul căreia interpretarea operei “Lombarzii” de G. Verdi, a devenit o tradiţie; apoi, întâlnirea cu publicul de la “Balşoi Teatr”, tot în 1985, cu rolul Gremin din opera “Evgheni Oneghin”.

Dar oricât de călduroase au fost primirile ce mi s-au făcut peste graniţă, oricât de mari au fost succesele pe scenele străine, niciunele nu au pentru mine semnificaţia pe care o are, chiar şi cu un modest success, în faţa celui mai iubit, celui mai îndrăgit public, publicul românesc, de care mă simt atras cu acele nevăzute şi neasemuit de trainice legături care sunt cele ale spiritualităţii unice căreia îi aparţinem toţi – spiritualitate românească, spiritualitate în a cărei forţă de afirmare, în timp, cred cu toată tăria.

Criticul muzical DORU POPOVICI spune în legătură cu Pompeiu Hărăşteanu: “Voi scrie câteva rânduri despre marele artist, basul cu o voce aleasă, cu adevărat, un “tunet catifelat”… – ca să-l citez pe mult regretatul meu amic, cel mai convingător critic muzical al patriei mele: Alfred Hoffman.

Pompei Hărăşteanu posedă o voce tulburător timbrată, egală pe toate registrele, precum “perlajul sonor” al genialului Dinu Lipatti, cu o măiestrie – unică – în ceea ce priveşte poza de glas, şi abordarea stilurilor din marile epoci creatoare. El a fost, este şi rămâne un actor cu o forţă emoţională ieşită din comun. A tălmăcit, la un înalt nivel artistic, paginile cele mai reprezentative din istoria muzicii româneşti şi universale, începând cu cele din mişcătorul “Rinascimento” şi terminând cu acelea concepute în zilele noastre, adesea de un tragism pronunţat, expresie fidelă a anxietăţii în care trăim, anxietate vecină cu “tristul neant post-expresionist”… A apărut atât ca un ideal bas de operă, cât şi ca un excelent cântăreţ de concerte, în toate centrele culturale ale patriei, dar şi în centre ale “lumii frumosului” din ţări cu o străveche tradiţie culturală, din vestul bătrânului continent, culminând cu tălmăcirile emoţionante oferite în ambianţa templului “bell-canto”-ului – am numit “Scala” din Milano.

Muzica românească, fără interpretările sale, pe de o parte, de un dramatism puternic, pe de altă parte, de un lirism evocator, de parcă acest trubadur transilvan ar “robinzona” printre plaiurile şi văile spaţiului mioritic – accentuez, fără interpretările lui de “meşter mare”, componistica noastră nu ar avea forma de corp foarte bine construit.

Pompei Hărăşteanu a împlinit 60 de ani! Şi mi se înfăţişează ca un nou orfeu trac, narcotizând codrii milenari ai pământului daco-roman şi clădind o lume a purităţii, prin sunetele vocii sale, de un timbru inconfundabil. Dar Pompei Hărăşteanu este şi un om de caracter, pentru care “patria ca meditaţie” constituie o permanentă sursă de inspiraţie. Nu a răspuns niciodată la invectivă cu invectivă, deoarece a fost, este şi rămâne un truver al toleranţei christice, precum şi un admirator, sincer, al oricărui coleg cu adevărat înzestrat. Tinereţea lui spirituală este asemenea celei a foştilor lui îndrumători: Constantin Stroescu, Petre Ştefănescu Goangă sau Nicolae Secăreanu. În preajma artei sale, ce înalţă sufletul omenesc, m-am simţit precum Raskolnikov, ascultând cu smerenie cum i se citeşte “Învierea lui Lazăr”…”

Basul Pompeiu Hărăşteanu, cântăreţul-actor (total) ce abordează cu inteligenţă şi succes toate genurile vocale, prin cunoaşterea stilurilor ajutat de talent şi intuiţie scenică, expresivitate de netăgăduit şi nu în ultimul rând cu o voce generoasă, catifelată, sonoră, clară de bas, fără nici o schimbare dată de trecerea anilor, maestrul face parte din galeria vocilor de aur a Operei Naţionale.

Abordează cu egală plăcere (şi egal succes) opera, marile lucrări vocal-simfonice şi miniatura vocală.

Recent, am primit un premiu al Uniunii Criticilor Muzicali tocmai pentru polivalenţa amintită şi pentru interpretarea muzicii moderne.

Împletirea a trei genuri muzicale nu este de conceput fără o serioasă pregătire vocală şi culturală. O cultură pe tulpina căreia să crească ramurile cu flori. Eu, la început, am crezut că voi face carieră numai cu liedul. Premiile pe care le-am obţinut în tinereţe se datorează mai cu seamă, evoluţiilor din acest gen. Dar am văzut, curând, că n-am să pot trăi numai cu lied şi – cu regret – am recurs la operă, care mă interesa prea puţin. Simţeam că fac un compromis. Şi uite că foarte repede am ajuns… bolnav după operă. Până acum, dacă mă uit în arhivă, constat că am susţinut 2.183 spectacole de operă şi 1.720 de concerte (interviu realizat în martie 1999).

Zaccharia din Nabucco de Verdi, peste tot pe unde l-am cântat. În Anglia, am apărut după un concert al celor trei celebri tenori, iar presa a remarcat că ei n-au avut un success mai mare decât mine. Puteţi spune că nu-s modest, dar dacă aşa au scris… un rol total opus lui Zaccharia, un rol de caracter care mi-a adus mari succese a fost Don Pasquale, din opera Donizetti, apoi Filip din Don Carlos şi, surprinzător, în ultimii ani, Mefisto din Faust.

Compozitoul preferat Richard Wagner (o muzică adevărată, sublimă, chiar dacă este atât de dificilă la o primă sau secundă audiţie, chiar dacă este infernal de dificilă pentru cântăreţ)

Cântăreţul preferat: Boris Cristof (nu l-am copiat niciodată, dar mă copleşeşte prin voce, inteligenţă, stil)

Parteneri remarcabili: Giuseppe di Stefano, Giuseppe Taddei, Renata Scotto, Bartolini, Agnes Baltsa, Cappucilli, Bergonzi, Virginia Zeani, iar de la noi toată pleiada marilor cântăreţi. Şi ştiţi câţi sunt!

Planuri pentru perioada următoare: să o “întind” cu cântatul până la 70 de ani (în prezent are 66 de ani).

Eu cânt pentru bucuria de a cânta. Cant pentru public, pentru aplauze, pentru mine. Sună de curând un secretar muzical şi mă întreabă: “Cât cereţi pentru Requiemul de Verdi”? Răspund: “Cât aveţi şi cât mă apreciaţi”. Câştigul meu este unul interior, sufletesc.

About Ludus Mures

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close